Există un moment, pe la jumătatea oricărui festival mare, când încetezi să te mai uiți la ceas. Programul rămâne același, concertele încep la ore fixe, iar alergătura dintre scene continuă aproape fără oprire. Și totuși, timpul pare să funcționeze altfel. După două zile petrecute la Ekebergsletta, pașii urmează deja instinctiv traseele dintre scene, aparatul foto devine o extensie firească a mâinii, iar primul lucru pe care îl faci dimineața nu mai este să verifici unde se află Vampire Stage sau Moonlight Stage, ci să alegi, cu regret anticipat, ce concert vei rata. Pentru că aceasta este realitatea unui festival precum Tons of Rock: oricât de bine îți faci planul, la final tot rămân trupe pe care ai fi vrut să le vezi mai mult.
A treia zi a fost, poate mai mult decât celelalte, ziua surprizelor. Unele au venit de la artiști pe care îi așteptam deja cu interes. Altele de la înlocuirile de ultim moment. Altele de la trupe pe care le știam doar din auzite și care, live, au căpătat o cu totul altă dimensiune.
Dacă prima zi a fost despre emoția începutului, iar a doua despre intrarea festivalului în ritmul lui firesc, vineri Tons of Rock a devenit o hartă a contrastelor: folk nordic, progressive metal, hardcore, garage rock, blackened death metal, rock clasic, death metal old-school și chiar o legendă americană ajunsă pe afiș în urma unei anulări.
O zi în care nimeni nu se grăbea
Soarele era din nou generos cu Oslo, iar căldura neobișnuită continua să fie unul dintre subiectele preferate de conversație printre participanți. Punctele gratuite de hidratare deveniseră opriri obligatorii între scene, iar mesajul Remember to hydrate apărea din nou pe ecranele festivalului, aproape la fel de des ca programul concertelor.Ne-am început ziua fără grabă. După două zile în care alergasem constant între scene, învățasem că nu fiecare minut trebuie petrecut în fața unui concert. Uneori merită să te oprești câteva clipe, să privești oamenii din jur și să lași festivalul să se desfășoare în ritmul lui.
În apropierea zonei de relaxare, câteva grupuri își întindeau păturile pe iarbă, alții își planificau traseele pentru următoarele ore, iar dinspre standurile cu mâncare venea deja mirosul familiar de burgeri și cartofi prăjiți. Este genul de atmosferă pe care fotografiile oficiale o surprind rareori, dar care spune la fel de multe despre un festival precum concertele de pe scenele principale.
Eivør - începutul unei zile pline de surprize
Ziua a început, pentru mine, cu Eivør, artista feroeză care a adus pe Vampire Stage una dintre cele mai frumoase schimbări de atmosferă ale întregului festival.Într-un lineup dominat de riffuri grele, pirotehnie și nume uriașe ale rockului, Eivør pare la prima vedere o apariție mai delicată. Doar la prima vedere. Pentru că vocea ei are o forță aparte, una care nu are nevoie să se lupte cu publicul pentru atenție. O câștigă firesc.
Primele acorduri au schimbat imediat ritmul zilei. Zgomotul obișnuit al festivalului s-a retras undeva în fundal, iar în fața scenei s-a instalat acea liniște atentă care apare doar atunci când oamenii simt că trebuie să asculte, nu doar să reacționeze.
Muzica ei este modernă, dar poartă în ea ceva vechi, ceva care pare legat de vânt, mare și peisajele nordice. În contextul de la Ekebergsletta, sub lumina puternică a unei zile de vară, acest contrast a funcționat excelent. A fost un început de zi care nu a explodat, ci a respirat.
Primele alegeri grele ale zilei
În același timp, Moonlight Stage începea să se activeze cu The Funeral Portrait , una dintre trupele tinere care au adus la festival o doză de rock teatral, întunecat și melodios. Nu am reușit să stau la întregul lor concert, însă chiar și fragmentele prinse au fost suficiente pentru a înțelege de ce au deja un public foarte dedicat. Au acel tip de energie dramatică ce prinde bine într-un cort precum Moonlight, unde distanța dintre scenă și public pare mereu mai mică.
Pe scena principală, Raga Rockers au adus un moment de rock norvegian old-school, foarte bine primit de publicul local. Pentru cineva care nu cunoaște limba și istoria scenei norvegiene, unele astfel de concerte se citesc mai greu din exterior. Dar reacția oamenilor spune tot ce trebuie să știi. Sunt trupe care aparțin unui loc, iar publicul le primește ca pe o parte din propria memorie colectivă.
Aici se simte foarte bine unul dintre farmecele Tons of Rock: lângă numele internaționale uriașe există mereu și momente care aparțin foarte clar scenei norvegiene. Pentru noi, cei veniți din România, ele sunt poate mai greu de descifrat, dar tocmai de aceea sunt interesante. Îți amintesc că festivalul nu este doar o vitrină internațională, ci și un eveniment ancorat în cultura locului.
O întâlnire care a devenit tradiție
Printre miile de oameni care traversau festivalul în toate direcțiile, am zărit din nou fețe cunoscute. Prietenii noștri din Oslo.Este curios cum, fără să ne propunem vreodată asta, Tons of Rock a devenit locul în care ne revedem cel mai des. Nu ne întâlnim la o terasă în centrul orașului și nici nu ne facem planuri elaborate. Ne găsim aproape întotdeauna undeva între două concerte, schimbăm impresii despre trupele care ne-au surprins și încercăm să ne convingem unii pe alții să nu ratăm următorul recital.
De fiecare dată, conversația se încheie la fel: ne vedem mai târziu! Și aproape niciodată nu reușim, nu pentru că nu ne dorim, ci pentru că un festival mare are propriul lui mod de a-ți reorganiza ziua. După câteva îmbrățișări și fotografii, fiecare pornește din nou spre altă scenă, atras de următorul concert pe care nu vrea să-l rateze.
Poate tocmai de aceea aceste revederi sunt atât de speciale. Sunt scurte, spontane și complet lipsite de formalități.
Exact ca festivalul însuși.
Queensrÿche - când experiența întâlnește excelența
Nu puteam rata Queensrÿche, așa că Vampire Stage a devenit următoarea oprire importantă.Todd La Torre continuă să demonstreze că este una dintre cele mai inspirate alegeri pe care le putea face trupa pentru a merge mai departe. Vocea lui sună excelent, iar prezența scenică are exact echilibrul potrivit între respect pentru trecut și personalitate proprie. Nu încearcă să copieze, nu forțează nostalgia și nu transformă concertul într-un exercițiu de imitație.
Din punct de vedere instrumental, Queensrÿche au fost una dintre cele mai solide trupe ale zilei. Există o precizie în felul în care cântă, o siguranță care vine doar din experiență și dintr-un catalog construit în timp. Publicul a reacționat cu entuziasm, iar pentru cei care iubesc progressive metalul clasic, concertul a fost o confirmare că muzica bine scrisă nu are termen de expirare. Au avut nevoie doar de piese bune și de o execuție impecabilă.
Când voluntarii îți fac ziua mai frumoasă
La scurt timp după despărțirea de prietenii noștri, Cezar pornește grăbit spre următorul photo pit. Aparatele foto îi atârnă de umăr, iar ritmul este același pe care îl are orice fotograf de festival: suficient de rapid încât să ajungă la timp în fața scenei, dar suficient de atent încât să nu piardă ceea ce se întâmplă în jur.Dintr-odată, câțiva voluntari îl observă și încep să strige în cor: "Photo shoot! Photo shoot ! " Se oprește surprins, zâmbește și, câteva secunde mai târziu, ceea ce trebuia să fie doar un drum între două concerte se transformă într-o ședință foto improvizată. Toată lumea râde.
Voluntarii pozează cu entuziasm, iar Cezar uită pentru câteva clipe că se grăbea spre următorul concert.
Este un moment mărunt. Dar este exact genul de moment care nu apare în aftermovie-urile oficiale și care, totuși, spune enorm despre atmosfera de la Tons of Rock. Respectul și buna dispoziție nu sunt afișate pe bannere. Se văd în gesturile simple ale oamenilor.
Înlocuiri și energia care schimbă direcția zilei
Pe direcția descoperirilor, Storm a fost un nume pe care eram curioasă să-l văd. Artistul norvegian are un potențial interesant și o voce aparte, însă live nu m-a convins pe deplin. Vocea a părut nesigură pe alocuri, iar energia generală nu a fost suficientă pentru a mă ține în cort atât cât aș fi sperat. Se întâmplă. Nu fiecare concert dintr-un festival devine o revelație, iar uneori contextul unei scene mari poate amplifica și lucrurile care nu sunt încă perfect așezate.
Pe Scream Stage, locul lui Tom Morello, care nu a mai putut ajunge la festival din motive de sănătate, a fost luat de The Hellacopters. Înlocuirile de ultim moment sunt întotdeauna dificile, mai ales când numele înlocuit are o greutate atât de mare. Suedezii au reușit însă să transforme situația într-un concert energic, cu rock'n'roll direct și mult mai multe piese familiare decât mi-aș fi imaginat înainte să-i văd live.
Uneori festivalurile te surprind și prin felul în care o schimbare de program, privită inițial cu regret, se transformă într-un moment foarte reușit.
Avatar - circul perfect controlat
Una dintre atracțiile serii au fost suedezii de la Avatar. Este a doua oară când îi văd live și de fiecare dată rămân fascinată de cât de multe lucruri se întâmplă pe scenă în timpul show-ului lor. Avatar nu sunt doar o trupă. Sunt un spectacol în mișcare.Vocalistul iese dintr-o cutie, apare un balon pe care îl sparge, iar apoi începe circul, la propriu și la figurat. Totul este teatral, colorat, ușor absurd și perfect controlat. Dar, ceea ce este cel mai important, muzica nu se pierde niciodată în spatele conceptului vizual.
Trupa are un stil aparte, coerent și recognoscibil, iar energia lor funcționează excelent într-un festival precum Tons of Rock. Sunt genul de formație pe care o poți recomanda fără prea multe explicații: trebuie doar să îi vezi. Într-o zi atât de plină de contraste, Avatar a fost exact momentul de nebunie scenică de care aveam nevoie.
Keanu Reeves și concertul care nu trebuia ratat
Puține nume au stârnit atât de multă curiozitate în acest an precum Dogstar. Nu neapărat datorită muzicii. Ci datorită unui membru al trupei: Keanu Reeves. Poate tocmai de aceea surpriza a fost atât de plăcută.Într-o lume în care celebritatea este adesea afișată zgomotos, Keanu pare să facă exact opusul. Pe scenă este discret, concentrat și aproape timid. Nu încearcă nicio clipă să transforme concertul într-un exercițiu de imagine și nici nu caută să eclipseze colegii de trupă. Este acolo ca muzician. Atât. Iar tocmai această modestie îl face atât de ușor de apreciat.
La finalul recitalului mi-am dat seama că vorbisem foarte puțin despre actorul Keanu Reeves și foarte mult despre concertul Dogstar. Cred că acesta este cel mai frumos compliment pe care îl poate primi trupa.
Haosul perfect controlat al celor de la The Hives
Dacă ar exista un premiu pentru cea mai explozivă prezență scenică a festivalului, The Hives l-ar câștiga fără prea multe discuții. Pelle Almqvist nu pare să cunoască sensul cuvântului pauză . Aleargă. Gesticulează. Vorbește. Provoacă publicul. Face glume. Își încurajează colegii. Și, între toate acestea, reușește să cânte impecabil. Este unul dintre acei frontmani pe care nu îi poți descrie doar prin voce.Trebuie văzuți.Întreaga trupă funcționează ca un mecanism perfect reglat, iar energia pe care o transmit este aproape imposibil de ignorat. Chiar și oamenii veniți din curiozitate ajung, fără să-și dea seama, să danseze și să cânte împreună cu mulțimea. Pe scenă apăruseră bile uriașe cu literele H I V E S, iar show-ul a fost o nebunie de la început până la sfârșit. Nu știam exact la ce să mă aștept, fiind prima mea experiență live cu ei, dar la final am avut toți aceeași concluzie. Nu ne așteptam ca The Hives să fie unul dintre cele mai bune concerte ale întregului festival. Și totuși… Exact asta se întâmplase.
Elder și frumusețea alegerilor imposibile
În aceeași zi, programul a oferit și alte tentații serioase. Elder au adus pe Moonlight Stage zona lor de progressive și psychedelic rock, cu piese lungi, construite lent, care cer timp și atenție. Din păcate, în avalanșa de concerte și suprapuneri, nu am reușit să le acord atât de mult timp pe cât ar fi meritat. Sunt genul de trupă pe care probabil trebuie să o vezi într-un context mai concentrat, unde poți intra complet în atmosfera lor.Așa arată o zi bună de festival: nu doar prin concertele la care ajungi, ci și prin cele pe care le regreți puțin pentru că nu le-ai putut vedea pe îndelete.
Când noaptea aparține celor de la Behemoth
Există trupe pe care le asculți. Și există trupe pe care le trăiești, cum este Behemoth. Întunericul începe, în sfârșit, să se așeze peste Oslo, iar luminile scenei transformă complet atmosfera. Focul, fumul și jocul de lumini completează perfect muzica, fără să o eclipseze vreodată.Nergal domină scena cu aceeași prezență impunătoare pe care o știm de ani de zile, iar fiecare piesă pare construită ca un nou capitol al aceluiași ritual.
Privind mulțimea din jur, realizez încă o dată cât de divers este publicul acestui festival. Cu doar câteva ore înainte, mulți dintre aceiași oameni ascultau Eivør în liniște. Acum ridică pumnii spre cer în timpul unui concert Behemoth. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri la Tons of Rock. Nu încearcă să definească ce înseamnă rock sau metal. Le lasă să existe împreună.
Joan Jett & The Blackhearts - legenda de la finalul serii
Seara a fost închisă pe scena principală de către Joan Jett & The Blackhearts, care au ajuns în program după anularea lui Yungblud. Înlocuirile de ultim moment schimbă întotdeauna dinamica unei zile de festival. Unii fani vin special pentru artistul anunțat inițial, iar dezamăgirea este de înțeles. Totuși, există ceva special în faptul că am putut vedea live un nume atât de important în istoria rockului.Joan Jett a fost destul de statică pe scenă, iar volumul mi s-a părut surprinzător de redus pentru un final de zi pe scena principală. Dar prezența ei rămâne importantă. Nu doar pentru piesele care au inspirat generații întregi, ci și pentru atitudinea cu care a vorbit despre situația politică din America și despre felul în care artiștii pot continua să își exprime pozițiile chiar și în fața unui public internațional.
Nu a fost cel mai exploziv concert al zilei. Dar a fost unul dintre acele momente pe care nu te aștepți neapărat să le trăiești și pe care, tocmai de aceea, ajungi să le apreciezi.
Ziua în care festivalul ne-a surprins din nou
La întoarcerea spre Oslo, oboseala începea să-și spună cuvântul. Cardurile de memorie erau aproape pline. Picioarele protestau după încă o zi petrecută alergând între scene. Și totuși, conversația din autobuz nu era despre cât de obosiți eram. Era despre surprize. Despre Eivør. Despre Queensrÿche. Despre modestia lui Keanu Reeves. Despre energia incredibilă a celor de la The Hives. Despre Avatar. Despre Behemoth. Despre toate concertele pe care le-am prins doar parțial și pe care le-am fi vrut întregi. Despre faptul că, după trei zile, Tons of Rock reușea încă să ne surprindă.Poate că acesta este cel mai greu lucru pe care îl poate face un festival. Să depășească așteptările oamenilor care cred că au văzut cam tot. Iar în seara aceea, coborând din autobuz în centrul orașului Oslo, aveam senzația că mai rămăsese o singură zi. Și, în același timp, că patru zile nu vor fi niciodată suficiente.
